Kesepian.ro

Pare-se că Mitzi mea cea gri, adică aceea despre care am scris aici, a făcut niște puișori pe la vecina prin pod… O poveste tristă pentru că tot speram să-i văd și eu, însă n-am apucat. De când a fătat puii, își cam mutase domiciliul pe-acolo și la noi venea numai în scurte vizite de gustări…

Și iată că-ntr-o bună zi, Mitzi s-a-ntors cu coada-ntre picioare, fără pui și flămândă ca vai de lume. Așa-i trebuie dacă e o îngâmfată și nu-i mai place să stea la ea acasă…

Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că stă tolănită pe băncuța din curte, la soare… Tot așteptam să plece, în sensul că acuși o ușchea de-acasă. Dar văd că nu mai pleacă. Tot stă. Pare-se că a marcat-o faptul că a rămas fără pui…

Babaluba, așa-i zic eu acum. În glumă bineînțeles. Și-ți spune și de ce-i zic așa.

Păi între timp, cât fusese ea plecată de-acasă, m-am trezut cu o mogâldeață gri, de la Sabrina. M-am rugat chiar ca puii Sabrinei să fie gri, sau măcar unul. Și așa a fost. M-am bucurat de numa când am văzut că am din nou o mogâldeață gri prin curte.

O cheamă Mitzulina. Și e o neastâmpărată.

Așa că Mitzi, e bunică. Adică babă. Și cum ai mei o tot poreclesc ”Baba” (”A venit Baba acasă”, ”iar a fost Baba acasă, a mâncat și-a plecat”) eu i-am zis Babaluba că sună mai comic. Alteori o mai dezmierd cu Babalubi” dar cu accent pe ”u”.

Lungeală: Visam strașnic să am și eu o imprimantă ca să îmi scto tot felul de minuni la ea. Și chiar am cumpărat una cu vreo 70 lei acum vo 5 ani cred… de unde să știu eu că imprimantele îs de mai multe neamuri și spițe… așa că am nimerit un Epson LQ 1000 Scalable font. Este din-aia ce o auzi din 3 cameri depărtare la ce zgomot face… dar pentru mine era perfectă… scoteam la foi și pentru prieteni, care se râdeau de urlătoarea mea… Văzusem eu Lexmarkuri pe la prieteni dar mi se păreau aiurea, căci încărcatul era scump, anevoios, pe când la urlățica mea îi cumpăram cu 10 lei o bandă ca la mașina de scris și dă-i nainte…

Asta până am primit de la Remus, un Canon Pixma IP3000. Mare brânză nu știam eu ce e cu ea… atât mi-a zis că o cumpărase pentru contabilitate și că mai făcea fițe cu foile. Mie nu mi-a făcut. Ce mă nerva la început la ea era că culorile se mai murdăreau în cartuș, adică galbenul era murdar de roșu/de la roșu dar pe hârtie ieșea galben… Ce-i drept am cumpărat și cartușe compatibile, dar apoi am aflat de sticluțele cu cerneală, și-atunci m-am șmecherit: cumpăram o sticluță de cerneală din care încărcam de 10 ori. Cu un cartuș de negru scoteam chiar și un top de hârtie, adică 250 coli, alteori și mai mult. Efectiv mi se renta să scot toate minunile, inclusiv poze, căci din ce-am cetit pre net, ar fi o imprimantă foto or something…

Scoteam într-o veselie… cred că am scos vo 5.000 de pagini în total și am reîncarcat cartușele de zeci de ori.

Când am auzit eu că modelele noi au cipuri pe ele, și că nu toate pot fi resetate/păcălite/reîncărcate mi-am dat seama ce bijuterie de imprimantă am…

Pe bune, nici nu gândeam că într-o zi o să se strice. Nu concepeam lucrul acesta.
Și uite că s-a întâmplat.

La obiect: marți seară în timp ce printam, s-a oprit și am mirosit puțin a ars. Am repornit-o dar degeaba.

Mai departe: așa că acum sunt ”printless”, adică fără imprimantă… Pur și simplu îmi venea să plâng pentru că imprimanta aceasta a fost pentru mine o prietenă de nădejde. Nu-mi vine să cred că e stricată. Din ce m-am documentat tot pre net, capul de printare ar fi ars, căci după ce l-am scos, imprimanta a pornit… Deci nu e stricată complet. Însă dacă ar fi acel cap de printare, tot pre net, el coastă 500 ron… Adică AUCI!

Am stat ieri toată ziua – iar pre net – căutând modele de Canon care să fie oleacă ieftine și oleacă mai puțin problematice cu privire la refilul cartușelor, și din ce am aflat, un tip mi-a spus că el are un Canon IP36000 pe care o încarcă cu seringa precum făceam eu… prețul ar fi de 300 ron dacă ar fi să o cumpăr nouă.

De ce nu-mi pot cumpăra tot un Canon Pixma IP3000? Pentru că nu se mai fabrică… Între timp modelul acesta a fost îmbunătățit și cipuit ca să nu se mai poată facă reîncărcări la cartușe…

Pur și simplu nu știu ce să fac… chiar nu știu. Iar de imprimantă am nevoie ca de aer.

Doamne Dumnezeule, ajută-mă!

… trebuia să prevăd, nu? Dacă mi-am pierdut actele în octombrie, de ce nu mi-aş fi pierdut şi telefonul?

De la serviciu ajung acasă cu autostopul. :”>
Maşina care a oprit părea să fie a unui cunoscut, însă când am deschis uşa din spate am observat că nu cunoşteam pe cei doi tipi dinăuntru. Dar m-am urcat.

Nici nu ştiau că localitatea mea este chiar următoarea. Ei căutau o alta şi nu ştiau cum să ajungă; le-am spus eu.

În localitatea mea, la un moment dat a urcat în maşină o doamnă mai plinuţă. Când ea a urcat, m-a cam împins în partea stângă, iar pentru că în stânga erau nişte încărcătoare a trebuit să stau într-o parte până să-mi găsesc locul. Şi aşa am mai mers 1 km. Chiar când maşina a oprit ca eu să cobor, am auzit că am primit un mesaj la mobil. Dar pentru că nu era să stau să-mi citesc mesajul când maşina stătea ca eu să cobor, nu m-am uitat la telefon, şi am coborât. Mă pun să caut telefonul: în buzunarele pantalonilor nu-i; nici în haină; nici în geantă. Băăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă, telefonul meu! Dar maşina era departe…

Şi totuşi, nu ştiam sigur dacă telefonul îmi este în maşină sau la serviciu, căci cu toate că auzisem în maşină sunetul mesajului, nu credeam să fie al meu… se auzise prea încet…

Acasă, mă sun de pe fix. Telefonul sună dar nu răspunde nimeni. La serviciu nu mai era nimeni.. şi plec până la oficiul poştal să ridic un pachet. Acolo aflu cine era doamna care urcase în maşină în timp ce eram şi eu. Mă gândeam că ajung acasă şi o sun să-i spun să ia ea telefonul… dar când ajung acasă vărul meu îmi spune că el m-a sunat şi că i-au răspuns băieţii… care i-au spus să-i sun eu din nou când ajung acasă. Zis şi făcut. I-am sunat. Mi-au răspuns şi mi-au spus că îmi dau telefonul înapoi numai să am răbdare 1 oră, 1oră şi jumătate până ei se întorc.

Când s-a făcut termenul, m-am sunat din nou: rahat! Telefonul era închis… Am mers la locul cu pricina şi am aşteptat dar n-a mai apărut nimeni… mă sunam în continuu, dar degeaba. Ba încă un bun prieten m-a dus cu maşina spre localitatea unde spuneau respectivii că merg, şi nu i-am găsit.

Şi aşa mi-am pierdut telefonul meu Sony Ericsson K 750i. Era primul meu telefon nou, din cutie, plătit cu primul meu salariu din noul domeniu în care activez. S-a dus.

Acel prieten care m-a dus cu maşina, mi-a dat un K320i împrumut, până reuşesc să îmi cumpăr eu altul. Întâmplarea face să rămână şi el fără telefon… n-a vrut să i-l dau pe acesta înapoi… a găsit un Nokia 3210 prin casă şi îl are pe acela până-i vine cel nou…

Concluzia: sunt un împrăştiat… pierdui bunătate de telefon…

În vara lui 2006, undeva prin iulie, chiar când ţineam locul mătuşii mele în meseria de poştaş, am găsit pe stradă o pisică. Urla. Am întrebat a cui este dar nimeni nu o cunoştea. Aşa că am hotărât să o iau acasă dacă nimeni nu o cunoştea plus că venea după mine.

Iar acasă, ţine-te frate: urla şi urla şi nu puteai să o atingi că numai urla. Nici în braţe nu vroia şi nu-i plăcea. Mă gândeam să o duc înapoi şi să o las acolo, poate îşi găseşte ea drumul…

După câteva săptămâni s-a mai potolit. Toată lumea zicea că e urătâ.

Anul următor, am păstrat de la ea 2 pisici: una fără coadă şi una cu coadă. Cea cu coadă a dispărut, iar cea fără coadă i-am dat-o vărului meu. A trăit şi aceasta vreo 2 ani, apoi a murit, dar înainte de a muri a fătat un pisic negru (între timp şi maică-sa fătase tot un pui negru).

Peste doi ani, a fătat numai pisici dungaţi, şi am păstrat una: Sabrina. Sabrina s-a dovedit a fi o pisică şmecheră: dacă vroia înăuntru, mergea la stradă şi sărea pe geam; urla la geam, pe pervaz până îi dădeam drumul înăuntru.

Pisicul negru al pisicii mele este primul pisic care iese din tipar: îi poţi face orice, îl poţi ţine oricum, îl poţi întoarce oricum şi suci şi strânge căci el n-are nicio treabă: el doar toarce şi se bucură că e atins.

Ei dar în ultimele luni, pisica mare, cea gri, a devenit din nou agresivă: efectiv nu te lasă să o atingi că urlă.

Nu ştiu cum se face, dar de vreo două săptămâni s-a potolit… toată-i lapte şi miere…

Ce, numa Robintel să pozeze toilete şi să ”râdă” lumea de ce poţi descoperi în wc-urile publice…

Iacă şi eu, undeva prin 28 decembrie anţărţ, veneam spre casă cu Tur Călători… la o benzinărie unde ne-am oprit am mers la toaletă – cerusem cheia – şi acolo ce să vezi:

Sfat