Unele lucruri mă răscolesc când dau de ele, și-atunci le ignor, îmi impun să uit povestea lor. Să uit ceea ce mă răscolește doar la simpla lor vedere.

Altele mă înveselesc.

După ceva luni bune, dând patul la o parte ca să aspir cum trebuie, l-am găsit!

Ah, nu îmi venea să cred. Eram bucuros că mi-am putut explica dispariția lui. Zău că mi-era ciudă că-l pierdusem. Era al meu. Nu pricepeam cum mama naibii putea să dispară, și-am răscolit o casă întreagă după el.

Când l-am găsit am urlat: UITE-L UNDE ERA!!!! PORCUL!

Da, deci am lămurit un mister.

Acum mai trebuie să lămuresc un altul: unde-mi e pixul roșu…

Mă atasez foarte tare de lucruri, si tocmai din această cauză le păstrez mult timp, ani la rând.

Însă de multe ori sunt lucruri care dispar si a căror disparitie este un mister pentru mine.

Sunt lucruri pe care le-am primit cu bucurie, iar după o perioadă de timp, dând peste ele mă întristează.

Si-atunci le ard. Nu le dau.

Si le uit.

E ca si cum cineva îti dă un pumn în stomac cât poate de tare. Asa simt si eu atunci când dau de unele lucruri: durere.

P.S. Pierdut carnetel portocaliu… sper să-l găsesc.

Sursa imaginii folosite: http://www.troygramling.com/Websites/troygramling/Images/pain.jpg

You’re not dead.

As a matter of fact, nobody ever dies. You wanna know why?

Because you’re gonna… you’re gonna live inside of everybody who ever knew you. Everyone you ever touched. Now matter how little. And… the people who love you… they’re never gonna stop thinking about you… or talking about you…

They’re never gonna forget you, because that never goes away.

You’ll never gonna die because you were loved… because you loved…

You’ll gonna live forever. We all will.

…

Tu nu ai murit.

De fapt, nimeni nu moare niciodată. Știi de ce?

Pentru că tu… tu vei trăi înăuntrul tuturor celor care te-au cunoscut. Înăuntrul tuturor celor pe care tu i-ai atins. Nu contează cât de puțin. Și aceia… aceia care te iubesc… ei nu vor înceta niciodată să se gândească la tine… sau să vorbească despre tine…

Ei nu te vor uita niciodată, pentru că asta nu este posibil.

Nu vei muri niciodată pentru că ai fost iubit… pentru că tu la rândul tău ai iubit…

Vei trăi întotdeauna…

Și iată că-ntr-o bună zi, Mitzi s-a-ntors cu coada-ntre picioare, fără pui și flămândă ca vai de lume. Așa-i trebuie dacă e o îngâmfată și nu-i mai place să stea la ea acasă…

Mare mi-a fost mirarea când am văzut-o că stă tolănită pe băncuța din curte, la soare… Tot așteptam să plece, în sensul că acuși o ușchea de-acasă. Dar văd că nu mai pleacă. Tot stă. Pare-se că a marcat-o faptul că a rămas fără pui…

Babaluba, așa-i zic eu acum. În glumă bineînțeles. Și-ți spune și de ce-i zic așa.

Păi între timp, cât fusese ea plecată de-acasă, m-am trezut cu o mogâldeață gri, de la Sabrina. M-am rugat chiar ca puii Sabrinei să fie gri, sau măcar unul. Și așa a fost. M-am bucurat de numa când am văzut că am din nou o mogâldeață gri prin curte.

O cheamă Mitzulina. Și e o neastâmpărată.

Așa că Mitzi, e bunică. Adică babă. Și cum ai mei o tot poreclesc ”Baba” (”A venit Baba acasă”, ”iar a fost Baba acasă, a mâncat și-a plecat”) eu i-am zis Babaluba că sună mai comic. Alteori o mai dezmierd cu Babalubi” dar cu accent pe ”u”.

Asta până am primit de la Remus, un Canon Pixma IP3000. Mare brânză nu știam eu ce e cu ea… atât mi-a zis că o cumpărase pentru contabilitate și că mai făcea fițe cu foile. Mie nu mi-a făcut. Ce mă nerva la început la ea era că culorile se mai murdăreau în cartuș, adică galbenul era murdar de roșu/de la roșu dar pe hârtie ieșea galben… Ce-i drept am cumpărat și cartușe compatibile, dar apoi am aflat de sticluțele cu cerneală, și-atunci m-am șmecherit: cumpăram o sticluță de cerneală din care încărcam de 10 ori. Cu un cartuș de negru scoteam chiar și un top de hârtie, adică 250 coli, alteori și mai mult. Efectiv mi se renta să scot toate minunile, inclusiv poze, căci din ce-am cetit pre net, ar fi o imprimantă foto or something…

Scoteam într-o veselie… cred că am scos vo 5.000 de pagini în total și am reîncarcat cartușele de zeci de ori.

Când am auzit eu că modelele noi au cipuri pe ele, și că nu toate pot fi resetate/păcălite/reîncărcate mi-am dat seama ce bijuterie de imprimantă am…

Pe bune, nici nu gândeam că într-o zi o să se strice. Nu concepeam lucrul acesta.
Și uite că s-a întâmplat.

La obiect: marți seară în timp ce printam, s-a oprit și a mirosit puțin a ars. Am repornit-o dar degeaba.

Mai departe: așa că acum sunt ”printless”, adică fără imprimantă… Pur și simplu îmi venea să îmi dau palme pentru că imprimanta aceasta a fost pentru mine o prietenă de nădejde. Nu-mi vine să cred că e stricată. Din ce m-am documentat tot pre net, capul de printare ar fi ars, căci după ce l-am scos, imprimanta a pornit… Deci nu e stricată complet. Însă dacă ar fi acel cap de printare, tot pre net, el coastă 500 ron… Adică AUCI!

Am stat ieri toată ziua – iar pre net – căutând modele de Canon care să fie oleacă ieftine și oleacă mai puțin problematice cu privire la refilul cartușelor, și din ce am aflat, un tip mi-a spus că el are un Canon IP36000 pe care o încarcă cu seringa precum făceam eu… prețul ar fi de 300 ron dacă ar fi să o cumpăr nouă.

De ce nu-mi pot cumpăra tot un Canon Pixma IP3000? Pentru că nu se mai fabrică… Între timp modelul acesta a fost îmbunătățit și cipuit ca să nu se mai poată facă reîncărcări la cartușe…

Pur și simplu nu știu ce să fac… chiar nu știu. Iar de imprimantă am nevoie ca de aer.

Doamne Dumnezeule, ajută-mă!

_________________________

Vineri, 23 iulie 2010

Între timp am găsit pe okazii o Canon Pixma IP3000, la preț bun, am cumpărat-o, am folosit-o, si-acum s-a înfundat capul de printare în ceea ce priveste albastrul… Când mă gândesc că un prieten are un IP 4500 si niciodată nu a avut probleme cu ea… are aceleși cartușe de acum 4 ani… refiluri non-stop…

Ba chiar mi-am cumpărat și un HP F2280. Super se încarcă, super scoate, super xeroxează, super scanează, dar fratele meu, face o gălăgie la scanare de la un timp… iar cartusele sunt mici și mă nervează că trebuie să le încarc des.

De la serviciu ajung acasă cu autostopul. :”>
Maşina care a oprit părea să fie a unui cunoscut, însă când am deschis uşa din spate am observat că nu cunoşteam pe cei doi tipi dinăuntru. Dar m-am urcat.

Nici nu ştiau că localitatea mea este chiar următoarea. Ei căutau o alta şi nu ştiau cum să ajungă; le-am spus eu.

În localitatea mea, la un moment dat a urcat în maşină o doamnă mai plinuţă. Când ea a urcat, m-a cam împins în partea stângă, iar pentru că în stânga erau nişte încărcătoare a trebuit să stau într-o parte până să-mi găsesc locul. Şi aşa am mai mers 1 km. Chiar când maşina a oprit ca eu să cobor, am auzit că am primit un mesaj la mobil. Dar pentru că nu era să stau să-mi citesc mesajul când maşina stătea ca eu să cobor, nu m-am uitat la telefon, şi am coborât. Mă pun să caut telefonul: în buzunarele pantalonilor nu-i; nici în haină; nici în geantă. Băăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă, telefonul meu! Dar maşina era departe…

Şi totuşi, nu ştiam sigur dacă telefonul îmi este în maşină sau la serviciu, căci cu toate că auzisem în maşină sunetul mesajului, nu credeam să fie al meu… se auzise prea încet…

Acasă, mă sun de pe fix. Telefonul sună dar nu răspunde nimeni. La serviciu nu mai era nimeni.. şi plec până la oficiul poştal să ridic un pachet. Acolo aflu cine era doamna care urcase în maşină în timp ce eram şi eu. Mă gândeam că ajung acasă şi o sun să-i spun să ia ea telefonul… dar când ajung acasă vărul meu îmi spune că el m-a sunat şi că i-au răspuns băieţii… care i-au spus să-i sun eu din nou când ajung acasă. Zis şi făcut. I-am sunat. Mi-au răspuns şi mi-au spus că îmi dau telefonul înapoi numai să am răbdare 1 oră, 1oră şi jumătate până ei se întorc.

Când s-a făcut termenul, m-am sunat din nou: rahat! Telefonul era închis… Am mers la locul cu pricina şi am aşteptat dar n-a mai apărut nimeni… mă sunam în continuu, dar degeaba. Ba încă un bun prieten m-a dus cu maşina spre localitatea unde spuneau respectivii că merg, şi nu i-am găsit.

Şi aşa mi-am pierdut telefonul meu Sony Ericsson K 750i. Era primul meu telefon nou, din cutie, plătit cu primul meu salariu din noul domeniu în care activez. S-a dus.

Acel prieten care m-a dus cu maşina, mi-a dat un K320i împrumut, până reuşesc să îmi cumpăr eu altul. Întâmplarea face să rămână şi el fără telefon… n-a vrut să i-l dau pe acesta înapoi… a găsit un Nokia 3210 prin casă şi îl are pe acela până-i vine cel nou…

Concluzia: sunt un împrăştiat… pierdui bunătate de telefon…

Iar acasă, ţine-te frate: urla şi urla şi nu puteai să o atingi că numai urla. Nici în braţe nu vroia şi nu-i plăcea. Mă gândeam să o duc înapoi şi să o las acolo, poate îşi găseşte ea drumul…

După câteva săptămâni s-a mai potolit. Toată lumea zicea că e urătâ.

Anul următor, am păstrat de la ea 2 pisici: una fără coadă şi una cu coadă. Cea cu coadă a dispărut, iar cea fără coadă i-am dat-o vărului meu. A trăit şi aceasta vreo 2 ani, apoi a murit, dar înainte de a muri a fătat un pisic negru (între timp şi maică-sa fătase tot un pui negru).

Peste doi ani, a fătat numai pisici dungaţi, şi am păstrat una: Sabrina. Sabrina s-a dovedit a fi o pisică şmecheră: dacă vroia înăuntru, mergea la stradă şi sărea pe geam; urla la geam, pe pervaz până îi dădeam drumul înăuntru.

Pisicul negru al pisicii mele este primul pisic care iese din tipar: îi poţi face orice, îl poţi ţine oricum, îl poţi întoarce oricum şi sucii şi strânge căci el n-are nicio treabă: el doar toarce şi se bucură că e atins.

Ei dar în ultimele luni, pisica mare, cea gri, a devenit din nou agresivă: efectiv nu te lasă să o atingi că urlă.

Nu ştiu cum se face, dar de vreo două săptămâni s-a potolit… toată-i lapte şi miere…

Iacă şi eu, undeva prin 28 decembrie anţărţ, veneam spre casă cu Tur Călători… la o benzinărie unde ne-am oprit am mers la toaletă – cerusem cheia – şi acolo ce să vezi:

Sfat

Dar azi, pentru prima oară, mi-au tremurat genunchii pe scaunul ăla… unde mai pui că după două injecţii pentru anestezie, nu-mi mai simţeam jumătatea dreaptă a capului, iar de vorbit cam greu.

E ora 22 şi 10, şi mi-a mai trecut din anestezie, era şi cazul… 5 ore să simţi efectul anesteziei e mult!

Intri după o perdea neagră şi tot ce vezi este nimic: negru absolut.Spaţiul în care ai ajuns este redat audio şi imită lucruri banale: un parc, un trotuar, o trecere de pietoni, un bar, etc.

Singurele lucruri de care poţi fi sigur sunt bastonul, vocea ghidului-orb şi spatele cuiva pe care-l atingi din când în când pentru că te iei după el. Toată experienţa adunată, toată educaţia pe care o ai nu îţi folosesc la nimic.

Caşti ochii în zadar. Nu vezi nimic.

Bocăneşti cu bastonul în stânga şi în dreapta, te simţi pierdut, şi începi să-i invidiezi pe cei orbi.
Trebuie să te strecori printre mesele din bar, să plăteşti o băutură şi să o bei, apoi să dansezi. Crezi că ai putea?

Eşti ghidat spre ieşire. Laşi bastonul de unde l-ai luat şi pleci, pentru că un alt grup trebuie să intre.

Tocmai ai fost la o expoziţie concepută de o echipă de artisti, ingineri de sunet şi specialisti media . Din 1993 era intinerată prin toate tarile civilizate şi avea un succes enorm.

Experienţa îi aparţine lui.