Kesepian.ro

… trebuia să prevăd, nu? Dacă mi-am pierdut actele în octombrie, de ce nu mi-aş fi pierdut şi telefonul?

De la serviciu ajung acasă cu autostopul. :”>
Maşina care a oprit părea să fie a unui cunoscut, însă când am deschis uşa din spate am observat că nu cunoşteam pe cei doi tipi dinăuntru. Dar m-am urcat.

Nici nu ştiau că localitatea mea este chiar următoarea. Ei căutau o alta şi nu ştiau cum să ajungă; le-am spus eu.

În localitatea mea, la un moment dat a urcat în maşină o doamnă mai plinuţă. Când ea a urcat, m-a cam împins în partea stângă, iar pentru că în stânga erau nişte încărcătoare a trebuit să stau într-o parte până să-mi găsesc locul. Şi aşa am mai mers 1 km. Chiar când maşina a oprit ca eu să cobor, am auzit că am primit un mesaj la mobil. Dar pentru că nu era să stau să-mi citesc mesajul când maşina stătea ca eu să cobor, nu m-am uitat la telefon, şi am coborât. Mă pun să caut telefonul: în buzunarele pantalonilor nu-i; nici în haină; nici în geantă. Băăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăăă, telefonul meu! Dar maşina era departe…

Şi totuşi, nu ştiam sigur dacă telefonul îmi este în maşină sau la serviciu, căci cu toate că auzisem în maşină sunetul mesajului, nu credeam să fie al meu… se auzise prea încet…

Acasă, mă sun de pe fix. Telefonul sună dar nu răspunde nimeni. La serviciu nu mai era nimeni.. şi plec până la oficiul poştal să ridic un pachet. Acolo aflu cine era doamna care urcase în maşină în timp ce eram şi eu. Mă gândeam că ajung acasă şi o sun să-i spun să ia ea telefonul… dar când ajung acasă vărul meu îmi spune că el m-a sunat şi că i-au răspuns băieţii… care i-au spus să-i sun eu din nou când ajung acasă. Zis şi făcut. I-am sunat. Mi-au răspuns şi mi-au spus că îmi dau telefonul înapoi numai să am răbdare 1 oră, 1oră şi jumătate până ei se întorc.

Când s-a făcut termenul, m-am sunat din nou: rahat! Telefonul era închis… Am mers la locul cu pricina şi am aşteptat dar n-a mai apărut nimeni… mă sunam în continuu, dar degeaba. Ba încă un bun prieten m-a dus cu maşina spre localitatea unde spuneau respectivii că merg, şi nu i-am găsit.

Şi aşa mi-am pierdut telefonul meu Sony Ericsson K 750i. Era primul meu telefon nou, din cutie, plătit cu primul meu salariu din noul domeniu în care activez. S-a dus.

Acel prieten care m-a dus cu maşina, mi-a dat un K320i împrumut, până reuşesc să îmi cumpăr eu altul. Întâmplarea face să rămână şi el fără telefon… n-a vrut să i-l dau pe acesta înapoi… a găsit un Nokia 3210 prin casă şi îl are pe acela până-i vine cel nou…

Concluzia: sunt un împrăştiat… pierdui bunătate de telefon…

În vara lui 2006, undeva prin iulie, chiar când ţineam locul mătuşii mele în meseria de poştaş, am găsit pe stradă o pisică. Urla. Am întrebat a cui este dar nimeni nu o cunoştea. Aşa că am hotărât să o iau acasă dacă nimeni nu o cunoştea plus că venea după mine.

Iar acasă, ţine-te frate: urla şi urla şi nu puteai să o atingi că numai urla. Nici în braţe nu vroia şi nu-i plăcea. Mă gândeam să o duc înapoi şi să o las acolo, poate îşi găseşte ea drumul…

După câteva săptămâni s-a mai potolit. Toată lumea zicea că e urătâ.

Anul următor, am păstrat de la ea 2 pisici: una fără coadă şi una cu coadă. Cea cu coadă a dispărut, iar cea fără coadă i-am dat-o vărului meu. A trăit şi aceasta vreo 2 ani, apoi a murit, dar înainte de a muri a fătat un pisic negru (între timp şi maică-sa fătase tot un pui negru).

Peste doi ani, a fătat numai pisici dungaţi, şi am păstrat una: Sabrina. Sabrina s-a dovedit a fi o pisică şmecheră: dacă vroia înăuntru, mergea la stradă şi sărea pe geam; urla la geam, pe pervaz până îi dădeam drumul înăuntru.

Pisicul negru al pisicii mele este primul pisic care iese din tipar: îi poţi face orice, îl poţi ţine oricum, îl poţi întoarce oricum şi sucii şi strânge căci el n-are nicio treabă: el doar toarce şi se bucură că e atins.

Ei dar în ultimele luni, pisica mare, cea gri, a devenit din nou agresivă: efectiv nu te lasă să o atingi că urlă.

Nu ştiu cum se face, dar de vreo două săptămâni s-a potolit… toată-i lapte şi miere…

Ce, numa Robintel să pozeze toilete şi să ”râdă” lumea de ce poţi descoperi în wc-urile publice…

Iacă şi eu, undeva prin 28 decembrie anţărţ, veneam spre casă cu Tur Călători… la o benzinărie unde ne-am oprit am mers la toaletă – cerusem cheia – şi acolo ce să vezi:

Sfat

Ziceam că merg cu plăcere la dentist. Şi încă mai merg.

Dar azi, pentru prima oară, mi-au tremurat genunchii pe scaunul ăla… unde mai pui că după două injecţii pentru anestezie, nu-mi mai simţeam jumătatea dreaptă a capului, iar de vorbit cam greu.

E ora 22 şi 10, şi mi-a mai trecut din anestezie, era şi cazul… 5 ore să simţi efectul anesteziei e mult!

Gândeşte-te că ţi se oferă un baston.

Intri după o perdea neagră şi tot ce vezi este nimic: negru absolut.Spaţiul în care ai ajuns este redat audio şi imită lucruri banale: un parc, un trotuar, o trecere de pietoni, un bar, etc.

Singurele lucruri de care poţi fi sigur sunt bastonul, vocea ghidului-orb şi spatele cuiva pe care-l atingi din când în când pentru că te iei după el. Toată experienţa adunată, toată educaţia pe care o ai nu îţi folosesc la nimic.

Caşti ochii în zadar. Nu vezi nimic.

Bocăneşti cu bastonul în stânga şi în dreapta, te simţi pierdut, şi începi să-i invidiezi pe cei orbi.
Trebuie să te strecori printre mesele din bar, să plăteşti o băutură şi să o bei, apoi să dansezi. Crezi că ai putea?

Eşti ghidat spre ieşire. Laşi bastonul de unde l-ai luat şi pleci, pentru că un alt grup trebuie să intre.

Tocmai ai fost la o expoziţie concepută de o echipă de artisti, ingineri de sunet şi specialisti media . Din 1993 era intinerată prin toate tarile civilizate şi avea un succes enorm.

Experienţa îi aparţine lui.