Acum câteva seri, începuse furtuna. Eram atât de entuziasmat de un forum ce tocmai îl găsisem, că mi-am zis că nu sting comp-ul până nu scriu un mesaj…

Luminile pâlpâiau prin casă – compul meu mergea. (am UPS)
Curentul se lua – compul mergea (am UPS)

Priza bubuie și iese un fulger mic albastru – compul mergea (doar am UPS).

Apăi când am văzut fulgerul ăla mic albastru ieșind din priză după bubuire/sau înainte, am și stins tot.

Și a doua zi… ghici cine nu are sunet?… Logic, placa de sunet s-a ars… și sunt sigur că de la bubuitura. Ș-atunci mă întreb: oare UPS-ul ăla ce mama sărăciei a făcut dacă mi s-a ars placa de sunet? Conincidențele se exclud.

S-a trezit una să se facă stăpâna trotuarului, și-și parchează mașina cu spatele spre stradă și cu botul până în poartă de nu poți să treci pe trotuar.

Azi așa, mâine așa. Și tot așa și poimâne.

Iacă acum să o văd unde și-o mai parchează că ăștia sapă șanțurile să schimbe țevile de apă! :devil:

Prostul se târâse jumătate de șosea. Nici nu s-a sinchisit să se ascundă când am trecut pe lângă el cu bicicleta.

Și l-am văzut. Și m-am întors.

Și l-am ridicat cu o mână, și el, prostul, galopa în gol.

Și l-am aruncat în iarbă să nu-l calce vreo mașină.

La o vârstă fragedă, am primit cadou un aparat de diafilme Tehnometalica și câteva diafilme împreună cu acesta. Le știam pe toate pe din cap, și când ai mei încercau să mai scurteze din ceea ce-mi citeau le-o tăiam eu repede că nu așa scrie, chiar dacă eu nu știam să citesc…

Tabloul fermecat a fost și va fi preferatul meu. Este povestea care mi-a mers la suflet. Și nu pentru că fiul acelei femei a făcut tot ce a putut ca să-i aducă mamei sale tabloul înapoi. Bine, și asta… însă m-a impresionat truda și răbdarea cu care mama băiatului a țesut acel tablou cu lacrimile sale care la un moment dat au devenit sânge…

Am încercat eu în martie să îmi fac un inventar în diafilme, însă nu prea am timp.

Voi încerca să adaug zilnic informații despre diafilme.

Prin clasa a IX-a, ne pusese profesorul de limbă și literatură română să citim Baltagul. Când am văzut cât era cartea, am zis clar: nu-l citesc.

Salvarea a venit de la sora unei colege care îl povestise pe capitole, pe vremea când fusese ea elevă.. dar sora, ne-a lăsat să fierbem în suc propriu pe mine și pe sora ei, încercând să povestim Baltagul timp de 1 oră..

Și ne-am pus pe transcris rezumatul ei. Și ne-am zis noi, că orice ar fi, noi putem spune că am citit Baltagul, că doar l-am povestit pe capitole.
Am luat 9 sau 10 pe rezumat.

Și-a venit clasa a XII – a… și am recapitulat Baltagul căci nu-mi mai aduceam nimic aminte. Și ce mă enerva era faptul că nu pricepeam de ce Vitoria era considerată o femeie demnă de admirat, etc. Începeam să-l urăsc.

În facultate, iar am dat de Baltagul… iar m-am pus să recitesc rezumatul și comentariile…

La examenul de după facultate, iar se cerea Baltagul.. iar am recitit comentariile, dar nu puteam să pricep drumul parcurs de Vitoria cu atât mai puțin de ce era ea așa de importantă…

Și eram atât de convins că eu chiar am citit cartea. Putea să jur că am citit-o. Atât de bine m-am mințit acei ani că eu am citit cartea, căci am început să cred și eu. Uitasem cu desăvârșire de faza cu transcrierea rezumatului de la sora colegei… Apoi mi-am amintit.

Zilele trecute am ascultat audio-book-ul Baltagul. Cristina David l-a citit și eu am ascultat. Am priceput. Chiar e ok. Acum știu și eu mai bine.

Dar acum pot spune că l-am citit, sau nu? Sau iar o să mă mint aiurea că l-am citit?