Mergeam spre casă târâindu-mi picioarele. Zi înnorată, și un somn se pusese pe mine de îmi venea să mă culc în drum. Înaintea străzii mele, îmi văd pisica. Stătea fain frumos pe iarbă, parcă mă aștepta.

- Pisica? Tu ești? Ce faci aici?

Și pisica mea repede vine spre mine. O iau în brațe, încep să o mângâi, ea începe să toarcă.

- Ce cauți aici? Cum ai ajuns aici? Vrei să te fure cineva?

În gândul meu: ”Ce naiba-i curg balele, că ei nu-i curgeau? Să nu o fi otrăvit- careva.. Dar parcă s-a mai îngrășat..”

Ajung acasă, îi dau drumul în curte și intru în casă. După câteva secunde ies din casă:

- Văleu, avem două pisici gri!!!

Pisica aia nu era pisica mea, pentru că în curte, în fața mea, se aflau două pisici identice.

Și-am început să râd. Am luat-o în brațe pe uzurpatoare și-am dus-o înapoi de unde am luat-o.

Partea bună e că pisica mea nu e băloasă!

- Like you’ve stepped out of a painting… of hookers!

(Hot in Cleveland, S01Eo1 04:52)

Apoi am descoperit si ”Goofs”, o rubrică micuță de pe pagina fiecărui film, unde erau notate tot felul de greșeli observate în timpul filmului: ”o cană albastră devine verde peste câteva cadre”, ”vizibilitatea microfonului în umbrele de pe pereți”, etc.

Uneori, înainte să văd un film, deschideam Imdb-ul, citeam goofs-urile si apoi eram atent la film să le observ.

Am găsit si eu un goof, în timp ce urmăream un episod din Friends, mai precis episodul în care Joey era dublura lui Al Pacino (parcă), și mai exact, era dublura acestuia într-o scenă de duș. Ce a fost observabil de la o poștă, erau boxerii lui Joey, vizibili în umbra de pe perete…

Bun moment al zilei. Ne bucuram ca a vizitat scorbura noastră. Vă rugăm să vă rugăm să reţineţi forum de reguli şi regulamente. Smiles nu sunt mesaje semantice.

scorbura vrând să fie forumul…

Mă uit pe tabelă și văd că este un accelerat. Când să ajungem la ghișeu, nu știam cum să cer bilet… trenul meu era și la 7.40 dar mai era unul și la 8.10. Noroc că am auzit pe unul din fața mea spunând ”Un bilet la acceleratul de Arad”. Și-așa am zis și eu.

Într-o oră am fost la Arad. Frumoasă gara din Arad; nu e așa zgomotoasă și aiurea ca și gara din TM.

Hai să ne luăm bilete de tramvai. Și ne-am luat. Hai să le și compostăm. Hopaaa… ce mama zmăului e asta? Cum se compostează biletele în chestia asta? M-a și bufnit râsul. Compostoarele erau un fel de pâlnii turtite în care introduceai biletul și apoi trăgeai sau împingeau o parte a compostorului… Iștenem floarea-soareleui mi-am zis, ăștia-s din epoca de piatră?! N-au auzit de compostoare moderne?

Bun… când era să venim înapoi, nu era niciun ghișeu în stația de unde urcam… Deja seamănă a Timișoara, mi-am zis repede. Dar îmi pică ochii pe o chestie babană, un fel de automat. Hai să vedem ce face ăla. Păi făcea bilete. Am băgat bănuții în el, și am căpătat un bilet subțirel pe care scria că e valabil o oră de când a fost emis și că NU se compostează. Păi asta înseamnă că într-o oră eu pot schimba/circula cu mai multe tramvaie, nu?

Într-o altă zi, așteptam trenul în gara Arad… am mers la linia unde știam că vine. Era acolo o săgeată albastră, frumoasă, confortabilă, și scria pe ea Timișoara Nord, dar cum să fie o săgeată dacă noi așteptam un personal? Of, și nu mai bine personalul ăla.. mai sunt vreo 10 minute.. și nu vine.. mă ce mama naibii, zic eu, ia să mă duc să-ntreb pe vreun controlor ce e cu săgeata asta. Și-ntreb:

- Nu vă supărați…

- Nu mă suppăr, mi-o taie controlor care era și mecanic.

- Acesta merge la Timișoara?

- Da.

- Păi și e personal sau e săgeată?

- Personal.

Și unde mai pui că prețul biletului de la personal era pe jumătate decât al acceleratului, și un confort de numa… Să tot mergi cu personalul, nu?

Următoarea zi, iar de dimineață în gară, de data aceasta știam cum să cer bilet. Am cerut pentru personal. Am mers pe peron și iacătă și o madame controloare… Colega mea întreabă:

- Acesta merge la Arad?

- Da.

Și ne suim în el. Dar mai era o jumătate de ceas până să plece… dar iacă, pleacă în 3 minute de când ne-am urcat în el.

- Măi ceva nu e bine. Ăsta nu-i trenul nostru. Ce na facem? m-am impacientat eu. Al nostru pleca în 30 de minute nu acum.

Mă uit pe o fițuică, și văd că ne-am suit în accelerat. Iaca vine și madame controloarea:

- Bună dimineața, biletele la control.

- Știți, eu cred că nu am întrebat destul de bine… noi avem bilete la…

- La personal, nu? i-o taie controloarea colegei.

- Da, zic eu. Și-acum ce facem???

- Nu-i nimic, v-aruncăm jos din tren, zice controloarea serioasă.

- Dar nuuuuuuuuuu, că noi avem examen!!! Cum să ne-aruncați???

Și-ncep astea două să izbucnească în râs când au văzut ce față am făcut eu și ce m-am speriat.

Controloarea a fost amabilă și ne-a tăiat un supliment, și am ajuns cu bine la Arad. Dar la întoarcere, mai pe seară, iarăși eram în gara Arad, așteptând trenul. Și uite-l că vine. Uite că-i săgeata aia faină. Și numai ce se oprește săgeata și un puhoi de oameni se-nghesuie să intre în ea. Așa ceva n-am mai văzut…. Intrăm și noi, și ne așezăm, și ne uităm în stânga și-ndreapta: tot felul de personaje cu mături, cu oale, cu sarsanale cu butoaie…

- Mă, ăștia nu seamănă a timișoreni, ce naiba? zic eu.

- Chiar că nu seamănă… poate n-o fi ăsta trenul nostru, zice colega.

- Nu vă supărați, zic eu către o maică, ăsta merge la Timișoara?

- Ăsta merge la Oradea, răspunde bătrâna.

- A, la Oradea… Dar nu dă prin Timișoara? zic eu (naiba știe pe unde o iau trenurile… de unde era să știu că ăla nu dă și prin Timișoara)

- Nu, că ăsta merge la Oradea.

Și ne-am dat jos din tren râzând că era să ajungem la Oradea… nu de alta, dar portofelurile erau goale!

Ajunși în Timișoare – cu bine – în stația de firobuz ne întreabă o tipă…

- Era să ajungeți la Oradea, nu? Că v-am văzut când v-ați urcat în tren…

- Ce naiba mi-am pus să sune telefonul sâmbătă la 6:50? Doar ieri am venit acasă la 12, m-a dus Claudiu la gară.. ce bine că azi e sâmbătă.

Și m-am culcat mai departe.
La un moment dat, aud:

- Te-ai trezit? Iar nu ți-a sunat ceasul?

Cunoșteam vocea. Și am răspuns:

- Pentru ce? Ba da, a sunat.

- Păi și du-te la serviciu! se aude și mai tare.

- Nu.

- Scoală-te măi și du-te la serviciu!

- Dar e sâmbătă, urlu eu.

- Azi e marți măi omule, scoală-te odată.

- Azi e MARȚI???????????

Și-odată îmi revine memoria.. am sărit ca ars și am fugit să nu plece mașina fără mine…

LOL…

O femeie recent anunţată de soţ că vor divorţa îşi  petrecu prima zi împachetându-şi lucrurile în cutii şi
valize.  A doua zi a venit un camion şi a încărcat totul,  inclusiv mobila.

A treia zi s-a aşezat pe jos, în sufrageria goală, a pus  muzica în surdină, a aşezat două lumânări, două kile
de creveti, o farfurie de icre şi o sticlă de vin alb pus  la gheaţă.  Când a terminat de mâncat, a demontat toate barele de la  perdelele din fiecare cameră, le-a scos capacele laterale,  a îndesat înăuntru icrele şi creveţii care îi
rămăseseră, a pus capacele la loc şi a aşezat din nou  barele la geamuri.
Când s-a întors, fostul soţ s-a mutat cu amanta şi cu  noua lui mobilă.  În primele zile totul fu perfect. Însă în curând,
încet, încet, casa a început sa pută.  Au încercat de toate: au făcut curăţenie, au aerisit…au verificat gurile de ventilaţie pentru  eventualitatea că s-ar putea găsi şoareci morţi înăuntru, au spălat covoarele…

În fiecare colţişor de casă au pus deodorante electrice, au golit zeci de butelii de spray… Au cheltuit o grămadă de bani să schimbe covoarele…  În zadar. Nimic nu funcţiona. Nimeni nu le mai venea în vizită, angajaţii refuzau să
lucreze şi până şi fata care făcea curăţenie în casă i-a abandonat. Disperaţi, fostul soţ şi amanta au hotărât să se
mute. După o lună încă nu găsiseră pe nimeni dispus să cumpere casa. Cei de la agenţiile imobiliare nici
nu mai răspundeau la telefon. În final au cumpărat o casă nouă.

Într-o zi, fosta soţie îl sună ca să stabilească detaliile divorţului şi în treacăt îl întreabă cum o mai duce. El răspunde că vinde casa, fără însă să-idea vreo explicaţie. Ea îl ascultă calmă, apoi îi zice că o să vorbească cu avocatul, să vadă cum ar putea face să cumpere ea casa. Bănuind că ea n-are nici o idee de adevăratul motiv pentru care o vinde, îi propune a zecea parte din preţul real al locuinţei, ca să scape cât mai repede. Femeia acceptă şi în câteva ore avocatul îi aduce actele la semnat.

O săptămână mai târziu, bărbatul şi amanta se opriră la poarta casei, observând surâzători cum muncitorii împachetau lucrurile şi le urcau în camion. Totul…. inclusiv barele de la perdele… :w00t:

German Dehesa spunea ceva asemănător: “noi, bărbaţii, ar trebui să înţelegem că femeile sunt invincibile, imparabile şi de neîntrecut”…”