Kesepian.ro

copia = a transcrie întocmai un text; a reproduce, a imita.

Prezent:
eu copiez –     noi copiem
tu copiezi –    voi copiați
el,ea copiază  -  ei, ele copiază

eu copii, tu copii el/ea copie – NU!

A copia se conjugă identic cu A lucra:
Prezent:
eu lucrez            -           noi lucrăm
tu lucrezi            -           voi lucrați
el,ea lucrează   –           ei, ele lucreză

eu lucru, tu lucri, el/ea lucră – NU!

tânjală, tânjeli = proțap legat de oiște pentru a prinde a doua pereche de vite în jug.

A se lăsa pe tânjală = (despre animale) a trage încet; (despre oameni) a lucra încet, cu lene, a se neglija sau a amâna lucrul.

a se lăsa pe tânjeală – NU EXISTĂ ca și expresie.

Însă:
a tânji =  a dori ceva foarte mult, a se prăpădi, a se topi (sub apăsarea unor suferințe morale, de dorul cuiva sau a ceva)
tânjeală = faptul de a tânji și rezultatul ei

cinci

primul
al doilea
al treilea
al patrulea
al cincilea       și nu al cincelea

Exemplu:
Era al cincilea la primul rând dar al optzeci și cincilea la cel de-al doilea rând.

prima

a doua
a treia
a patra
a cincea           și nu a cincia

Exemplu:
Era a cincea la primul rând dar a optzeci și cincea la cel de-al doilea rând.

Aș dori?
Aș dorii? NU.

”Dorii” se scrie cu doi i atunci când este la perfectul simplu:
(eu) dorii
(tu) doriși

Optativul se formează cu infinitivul:
(eu) aș dori
(tu) ai dori
etc.

Mai multe explicații, la experta.

Am fost sunat ”ieri”. Remember, da?

Azi, ședință.

”Zzz…zzz…zzz…zzz” – erau vibrațiile mobilului. (Nu știu cum s-ar putea reda în scris sunetele emise de vibrațiile unui mobil). Puteam să răspund. Cu toate acestea, nu se cuvenea. Abia așteptam să se termine apelul ca să setez mobilul pe profilul ”Lights Only„ – adică nu s-aude nimic, nu vibrează nimic. S-aprind doar becurile.

Becurile s-aprind.
Evident, nu răspund. Nu resping.

Becurile s-aprind din nou.
Evident că nu răspund, nici nu resping.

Nu mă mai sună.
Ba uite că iar s-aprind becurile. Clar că nu răspund, nici nu resping.
Și s-aprind și s-aprind și-a cincea oară, și-a șasea oară, și-a șaptea oară, și-a opta oară, și-a noua oară, și evident că și-a zecea oară.

Deja pe la a șaptea oară îmi făceam în minte scenarii, gândindu-mă că totuși un om cu ceva rămășițe de bun simț, nu insistă de șapte / 7 / ȘAPTE ori la rând chiar dacă nu i se răspunde nici chiar a șasea oară.

Scenariile erau cum că poate s-o fi întâmplat ceva pe-acasă, și m-o fi sunând vreun vecin, sau vreun prieten e la nevoie, și chiar scenarii à la ”Prostia omenească” de Ion Creangă.

Acum sincer, tu nu te-ai fi gândit că dacă deja ești sunat de zece ori la rând cu doar 2-3 secunde pauză între apeluri – timp în care cred că a apăsat tasta cu Cancel/No și-apoi din nou pe Yes pentru un redial – sigur ceva nu e în ordine?

N-am memorat numărul, deci nu era în agenda mea, și nici nu m-am obosit să-l memorez în memoria mea. La ce?
A unsprezecea oară, cu toată nesimțirea care a putut ajunge și la mine transmisă de cel care mă suna, răspund.

”- Da.
– … (parcă era un sunet de TV cu pureci.)
– Alo? (urăsc cel mai mult să spun eu ”Alo” mai ales dacă nu sunt eu cel care apelează)
– Ăăăă… ălaaa… Ke… Kesepian?
– Da. Eu mi-s. Cine-i?
– Ăăă.. o zis tata ai făcut calculatorul?
(Și-atunci îmi pică fisa):
– Auzi, tu nu vezi că nu pot să-ți răspund? La ce suni de 20.000 de ori și insiști? Nu i-am spus lui taică-tău să mă sune la 9 seara? Acum e 5.
(Copilu’ s-a speriat, clar)
– Ăă, bine, scuze.”

Păi, frate, suni ca disperatu’ și nici nu știi cum mă cheamă? Eu mi-s ”ăla”?

Sună și ta’su apoi, dar nu azi, ci mâine (e deja măine.) Îi spun omului că nu am finalizat treaba, că-l rog să revină cu un telefon peste câteva ore, dar îi spun de incidentul cu fiu-su. Se scuză omul, mă asigură că ăla micul nu o să mai pună mâna pe telefon, și mă-ntreabă din nou când o să fie gata, eu îi spun din nou că peste câteva ore, el salută, salut și eu, și culmea, el începe iar să vorbească, exact aceleași chestii cu scuzele că poate m-a deranjat, că el o să revină și mâine, etc.

Gata. Mă opresc.

Dacă era vreun avion de computer, aș mai fi spus ca omul să-și facă griji sau să se impacienteze din nu știu ce motive nefondate, dar computerul ăsta era o vechitură, cu o carcasă toată zgâriată, fără capacele de la fantele pentru unități optice, plin cu praf și ca bonus, un burete de la niște căști. Da. Era un burete în interiorul unității și cu niște frunze. Printre primele dăți când le-am doftoricit același calculator, însă la domiciliu, chiar ăla micul a zis că au pus căștile pe gard în apropierea caprei pe care o aveau. Probabil caprei îi plăcea s-asculte muzică la căști. Iar zgârieturile și îndoiturile carcasei erau nici mai mult nici mai puțin de la picioarele trase chiar de sora mai mare a ăluia micul.

Aș, că m-am lungit iar.