Kesepian.ro

Am fost sunat ”ieri”. Remember, da?

Azi, ședință.

”Zzz…zzz…zzz…zzz” – erau vibrațiile mobilului. (Nu știu cum s-ar putea reda în scris sunetele emise de vibrațiile unui mobil). Puteam să răspund. Cu toate acestea, nu se cuvenea. Abia așteptam să se termine apelul ca să setez mobilul pe profilul ”Lights Only„ – adică nu s-aude nimic, nu vibrează nimic. S-aprind doar becurile.

Becurile s-aprind.
Evident, nu răspund. Nu resping.

Becurile s-aprind din nou.
Evident că nu răspund, nici nu resping.

Nu mă mai sună.
Ba uite că iar s-aprind becurile. Clar că nu răspund, nici nu resping.
Și s-aprind și s-aprind și-a cincea oară, și-a șasea oară, și-a șaptea oară, și-a opta oară, și-a noua oară, și evident că și-a zecea oară.

Deja pe la a șaptea oară îmi făceam în minte scenarii, gândindu-mă că totuși un om cu ceva rămășițe de bun simț, nu insistă de șapte / 7 / ȘAPTE ori la rând chiar dacă nu i se răspunde nici chiar a șasea oară.

Scenariile erau cum că poate s-o fi întâmplat ceva pe-acasă, și m-o fi sunând vreun vecin, sau vreun prieten e la nevoie, și chiar scenarii à la ”Prostia omenească” de Ion Creangă.

Acum sincer, tu nu te-ai fi gândit că dacă deja ești sunat de zece ori la rând cu doar 2-3 secunde pauză între apeluri – timp în care cred că a apăsat tasta cu Cancel/No și-apoi din nou pe Yes pentru un redial – sigur ceva nu e în ordine?

N-am memorat numărul, deci nu era în agenda mea, și nici nu m-am obosit să-l memorez în memoria mea. La ce?
A unsprezecea oară, cu toată nesimțirea care a putut ajunge și la mine transmisă de cel care mă suna, răspund.

”- Da.
– … (parcă era un sunet de TV cu pureci.)
– Alo? (urăsc cel mai mult să spun eu ”Alo” mai ales dacă nu sunt eu cel care apelează)
– Ăăăă… ălaaa… Ke… Kesepian?
– Da. Eu mi-s. Cine-i?
– Ăăă.. o zis tata ai făcut calculatorul?
(Și-atunci îmi pică fisa):
– Auzi, tu nu vezi că nu pot să-ți răspund? La ce suni de 20.000 de ori și insiști? Nu i-am spus lui taică-tău să mă sune la 9 seara? Acum e 5.
(Copilu’ s-a speriat, clar)
– Ăă, bine, scuze.”

Păi, frate, suni ca disperatu’ și nici nu știi cum mă cheamă? Eu mi-s ”ăla”?

Sună și ta’su apoi, dar nu azi, ci mâine (e deja măine.) Îi spun omului că nu am finalizat treaba, că-l rog să revină cu un telefon peste câteva ore, dar îi spun de incidentul cu fiu-su. Se scuză omul, mă asigură că ăla micul nu o să mai pună mâna pe telefon, și mă-ntreabă din nou când o să fie gata, eu îi spun din nou că peste câteva ore, el salută, salut și eu, și culmea, el începe iar să vorbească, exact aceleași chestii cu scuzele că poate m-a deranjat, că el o să revină și mâine, etc.

Gata. Mă opresc.

Dacă era vreun avion de computer, aș mai fi spus ca omul să-și facă griji sau să se impacienteze din nu știu ce motive nefondate, dar computerul ăsta era o vechitură, cu o carcasă toată zgâriată, fără capacele de la fantele pentru unități optice, plin cu praf și ca bonus, un burete de la niște căști. Da. Era un burete în interiorul unității și cu niște frunze. Printre primele dăți când le-am doftoricit același calculator, însă la domiciliu, chiar ăla micul a zis că au pus căștile pe gard în apropierea caprei pe care o aveau. Probabil caprei îi plăcea s-asculte muzică la căști. Iar zgârieturile și îndoiturile carcasei erau nici mai mult nici mai puțin de la picioarele trase chiar de sora mai mare a ăluia micul.

Aș, că m-am lungit iar.

Mă suni ieri. Îți spun că poți să vii. După vreo cinci minute în care mă rugam să se termine conversația, mă întrebi din nou dacă poți veni mâine. Și-ți spun din nou că da.

Azi, mă suni. Te scuzi că mă deranjezi. Îți spun că nu fac nimic deosebit, că nu mă deranjezi, și că te aștept. Începi iar să speculezi că poate m-ai deranjat și că poți veni în altă zi dacă sunt ocupat.

Și-atunci te întrerup: Vino odată. Nu știu de ce mă ții la telefon și nu vii. Haida!

Am fost rău? Cred că nu.

P.S. De ținut minte: veni se scrie cu doi i numai la perfectul simplu, persoana I singular. La imperativul negativ,  persoana a II – a singular, este tot cu un singur i. Așa spune experta.

,,La Mulți Ani ! ” Chiar dacă afară nu e încă Primăvara în deplinătatea frumuseții ei, sper ca în sufletul tău să fie Primăvară, o Primăvară sprintenă cu cireșii în floare, cu merii atârnând de inflorescențe mari, albe, pure… cu ciripit de păsărele ce se întorc acas’… e vremea ta, drag prieten, e vremea sa mai inflorești c-un an !…

Ăștia de la Vplay sunt fenomenali. Și-n bine, dar și-n mai puțin bine.

Adevărul ”ie” că am cont VIP pentru faptul că am încărcat ceva episoade. După faptă și răsplată, nu? Asta am apreciat la ei. Știu și/să pPrețuiesc clientul/omul.

Seriale sunt gârlă, timp puțin, și n-am cum să țin evidența episoadelor urmărite. Mai carnețel pentru seriale-mi trebuia. Așa că era bună o chestie prin care să știi unde-ai rămas. Le-am scris, clar. După ceva timp, au apărut semnele tip bifă, prin care știa toată lumea că respectivul episod a fost vizionat. ”Bă, asta a fost OK.”

După ceva vreme, dispar bifele. Apoi apar. Și iar dispar. ”Bă, asta nu-i OK.” Le scriu. Mi se răspunde. Mă abțin.

Din moment ce bifele durează o lună de zile, și-apoi dispar, cum ar putea una bucată client, care urmărește ceva zeci de seriale, să-și mai amintească pe unde-a rămas cu vizionatul?

Auzi, eu nu mă pun să scriu comentarii aiurea, ca semn că am văzut episodul. Clar?

Ce m-am supărat de numai. Foc.
Și pară.

Cu memoria nu stau prost, dar las-o-ncolo de treabă, nu cred că vreunul ar putea să știe tot timpul la al câtelea episod a rămas dacă urmărește zeci de seriale. Vorba lu’ diacritica: io-i dau un premiu.

Iacătă c-or băgat ”I LIKE ” de la Facebook!
Mă, nu mă încântă, dar măcar atunci când revin pe episodul căruia i-am dat un ”like”, scrie acolo că EU, deci repet, ”ie-eu” am ”like”-at acest episod.

Normal, Murphy are dreptate: Dacă un lucru iese, cu adevărat, bun, producătorii vor înceta să-l fabrice.
Iar bifele și ”like”-urile n-au făcut excepție.

Gata cu ”I like”. L-au schimbat.
Acum ”mi se zice” dacă pohtesc să-l (stai să verific) așa, să-l adaug în profilul Facebook. Iaca poznă…
Și-atunci:
- bifa nu mă ajută pentru că dispare;
- ”I like” nu mai e;
- ”Adaugă în profilul Facebook” nu mi-l trăbă. Și nu vreu să-l adaug, clar?

Ce-i de făcut? Exact ce n-am vrut: să las comentarii ca semn de ”Bă, eu am văzut acest episod!”

Ah, ce-am ajuns să fac…
Și azi, vreo doi sau două mi-au dat câte-o săgeată-n jos la comentariu, că nu le-a plăcut ce-am comentat.
Și-i cred.
Dar și ”io”, mi-am dat singur o săgeată-n sus, și, pac, a rămas doar o singură săgeată-n jos. Măcar nu-s mai două.

VPLAY, deșteaptă-te. Lumea nu știe ce episoade a văzut.

Dacă tot urăsc azi o grămadă, de ce să nu scriu și despre cei pe care-i uram de când i-am auzit pentru prima oară? Voltaj.

În momentul când începea orice piesă de la ei făceam niște ochi bă, mă enervam, ce mai. Îi știu din 99, parcă, și de-atunci, absolut nicio melodie de-ale lor nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut. Nu.

Și-ntr-o zi, iacătă că la radio, cântă Voltaj. Măi, dar sigur sunt ăștia Voltaj? Nu mut. Ascult. Îmi place. Auzi, dar ce-i aia ”ef iu sic key iu” ce tot o cântă ei pe-acolo? Evident, că m-am dus și-am căutat versurile. Lumee… mai bine nu le căutam. ”Ie” ceva urât în orice caz. Dar îmi place melodia. Nu pot să spun că-mi place Voltaj. Nu, nu. Nu.