Kesepian.ro

În vara lui 2006, undeva prin iulie, chiar când ţineam locul mătuşii mele în meseria de poştaş, am găsit pe stradă o pisică. Urla. Am întrebat a cui este dar nimeni nu o cunoştea. Aşa că am hotărât să o iau acasă dacă nimeni nu o cunoştea plus că venea după mine.

Iar acasă, ţine-te frate: urla şi urla şi nu puteai să o atingi că numai urla. Nici în braţe nu vroia şi nu-i plăcea. Mă gândeam să o duc înapoi şi să o las acolo, poate îşi găseşte ea drumul…

După câteva săptămâni s-a mai potolit. Toată lumea zicea că e urătâ.

Anul următor, am păstrat de la ea 2 pisici: una fără coadă şi una cu coadă. Cea cu coadă a dispărut, iar cea fără coadă i-am dat-o vărului meu. A trăit şi aceasta vreo 2 ani, apoi a murit, dar înainte de a muri a fătat un pisic negru (între timp şi maică-sa fătase tot un pui negru).

Peste doi ani, a fătat numai pisici dungaţi, şi am păstrat una: Sabrina. Sabrina s-a dovedit a fi o pisică şmecheră: dacă vroia înăuntru, mergea la stradă şi sărea pe geam; urla la geam, pe pervaz până îi dădeam drumul înăuntru.

Pisicul negru al pisicii mele este primul pisic care iese din tipar: îi poţi face orice, îl poţi ţine oricum, îl poţi întoarce oricum şi sucii şi strânge căci el n-are nicio treabă: el doar toarce şi se bucură că e atins.

Ei dar în ultimele luni, pisica mare, cea gri, a devenit din nou agresivă: efectiv nu te lasă să o atingi că urlă.

Nu ştiu cum se face, dar de vreo două săptămâni s-a potolit… toată-i lapte şi miere…