Prin clasa a IX-a, ne pusese profesorul de limbă și literatură română să citim Baltagul. Când am văzut cât era cartea, am zis clar: nu-l citesc.

Salvarea a venit de la sora unei colege care îl povestise pe capitole, pe vremea când fusese ea elevă.. dar sora, ne-a lăsat să fierbem în suc propriu pe mine și pe sora ei, încercând să povestim Baltagul timp de 1 oră..

Și ne-am pus pe transcris rezumatul ei. Și ne-am zis noi, că orice ar fi, noi putem spune că am citit Baltagul, că doar l-am povestit pe capitole.
Am luat 9 sau 10 pe rezumat.

Și-a venit clasa a XII – a… și am recapitulat Baltagul căci nu-mi mai aduceam nimic aminte. Și ce mă enerva era faptul că nu pricepeam de ce Vitoria era considerată o femeie demnă de admirat, etc. Începeam să-l urăsc.

În facultate, iar am dat de Baltagul… iar m-am pus să recitesc rezumatul și comentariile…

La examenul de după facultate, iar se cerea Baltagul.. iar am recitit comentariile, dar nu puteam să pricep drumul parcurs de Vitoria cu atât mai puțin de ce era ea așa de importantă…

Și eram atât de convins că eu chiar am citit cartea. Putea să jur că am citit-o. Atât de bine m-am mințit acei ani că eu am citit cartea, căci am început să cred și eu. Uitasem cu desăvârșire de faza cu transcrierea rezumatului de la sora colegei… Apoi mi-am amintit.

Zilele trecute am ascultat audio-book-ul Baltagul. Cristina David l-a citit și eu am ascultat. Am priceput. Chiar e ok. Acum știu și eu mai bine.

Dar acum pot spune că l-am citit, sau nu? Sau iar o să mă mint aiurea că l-am citit?